Bolec este un baiat din Mizil. Bolec este grasut si intotdeauna vesel. Bolec are probleme cu Calciul si de aceea are mai tot timpul piciorul in ghips, mana rupta, umarul dislocat.. Lui Bolec ii place sa se joace, sa spuna glume dar stie cand trebuie sa fie si serios.. La trei de dimineata fratele meu a venit din oras si a intrat sa vada daca dorm. Eu ma uitam la American Pie, de fapt aproape dormeam. Il stii pe Bolec? Normal. L-a calcat trenul la Sinaia..

Generatia de schimb..

Astazi, verisorii mei nu se mai joaca alergatea pe culori. Am 19 ani si o gaura in os din cauza unui Diamant care mi-a cazut pe picior. Pe vremea mea nu exista telecomanda. Fac parte din generatia de tranzit si inca nu stiu spre care parte sa inclin. M-am jucat elastic si m-am dat pe bara in spatele blocului. Astazi, bara este goala, de altfel in spatele blocului nici nu prea mai sunt copii. Noi nu ne jucam nici Fifa, nici Cs, dar cu siguranta Ratele si Vanatorii sau Uliu si Porumbel ne stimulau mai mult imaginatia. Mingea noastra nu era din piele sau de firma, defapt era usoara dintr-un fel de cauciuc care se spargea daca o dadeai intr-o sarma, dar ne jucam de-a Scoala si ne certam intotdeauna pe posturile de invatatori. Vedeam Sailor Moon alb-negru si Captain Planet dupa Jurnalul de la ora 6, dar le asteptam cu sufletul la gura si ne visam salvatorii lumii.. cu sau fara inele. Copiii de astazi nu mai viseaza, pentru ca visele sunt servite pe tava, deja preparate. Nu invatam engleza la gradinita, iar cartoon nu era subtitrat, dar cu siguranta desenele erau mai interesante asa. Primul televizor color a fost un Samsung mare cu ecran dublu, eu si fratele meu ne jucam cu telecomanda lui pe post de pistol. Pe vremea mea, nu erau jucarii atat de frumoase dar mintea noastra era tot un joc. Pe mine m-a invatat bunicul sa merg pe bicicleta, aceea a lui romaneasca, mare si cu cadru. Nu aveam una proprie si cu atat mai putin roti ajutatoare. Suntem Generatia casetelor video, a lui Arlechino si Feriti-va de Magarus si cred ca suntem mandri de asta. Noi nu ne combinam, ne ceream prietenia si completam oracole in speranta ca el/ea va vedea ce am scris la categoria "de cine iti place?". Nu ne dadeam beep-uri, ci ne trimiteam biletele pe care le ascundeam in cutii de bomboane, sa nu cumva sa le gaseasca mama. Avem amintiri frumoase si semne de buna purtare pe care, cu siguranta nu le-am fi obtinut in fata calculatorului. Primul joc pe televizor a fost o imitatie ieftina de Play Station, oricum eram fericita in conditiile in care cei mai multi aveau clasicul Terminator negru cu butoane albastre. M-am jucat zile intregi Mario.. doar, doar sa il termin pentru ca verisoara mea il terminase deja. Nu compatimesc copiii de astazi, poate c jucariile lor sunt varianta up-gradata a ceea ce aveam noi. Totusi amintirile mele din copilarie sunt legate de gasca de la bloc si de colegii de la scoala, nu de monitorul LCD cu ecran plat. Copiii de astazi nu se mai joaca, doar butoneaza.. Sunt izolati in lumea lor de carbon, nu interactioneaza si nu comunica. Sunt Generatia de Schimb, in timpul meu tehnologia s-a dezvoltat ca o nesimtita, fara sa intrebe pe cineva daca poate sa ii tina pasul. Copiii de astazi sunt niste fiinte fragile, tinute in eprubeta, sunt ca fluturii.. mor dupa trei zile. Ma jucam cu toti cainii din cartier, si nu ma spalam pe maini dupa, totusinu stiu sa sufar de vreo maladie cronica. Nu mestecam Orbit dupa fiecare masa, in schimb mancam toate dulciurile din lume, inclusiv guma cu surprize. Pe vremea mea Oul Kinder avea soldatei de plumb cu care ma jucam in nisip. Am crescut mare si stiu sa ma descurc. Oare cati dintre copiii de portelan de astazi, vor mai putea comunica?

Ieri am vizitat Antipa, pentru a doua oara. Prima data a fost in clasa a6a, din pacate nu s-au schimbat prea multe de atunci. In afara de o simulare, relativ reusita, a unei eruptii vulcanice si cateva incercari subtile de modernizare, aceleasi exponate inghesuite isi asteapta vizitatorii. Antipa reprezinta un mod cel putin interesant, de a pierde o dupa amiaza de duminica, la pret redus. Insa daca nu iti permiti sa platesti 10 lei unui ghid, nu ramai cu foarte multe informatii.. ci mai de graba cu imagini frumoase. Nu este foarte bine organizat, din moment ce subsolul(pe care esti obligat sa il vizitezi mai intai) gazduieste fauna Romaniei, iar la etajul I ajungi prin precambrian. Sunt totusi cateva exponate pentru care se merita sa ratacesti pe holurile nesfarsite. Vizibil inca de pe scarile de la intrare si aproape ireal de mare, se odihneste un fost Narval. Deja celebrul Mamut inca isi poarta oasele batrane pe portativ, alaturi de un elefant indian proportionat aproape la fel. Cateva pietre interesante te intampina inainte de camera nevertebratelor. Pentru ca am ajuns acolo la patru si jumatate(ultimul vizitator intra la cinci), ne-am grabit si am ratat Spirulina nu-mai-stiu-cum, aceea care provoaca Sida sau Hiv.. ma rog. Sunt cateva sute de pasari si animale mai mult sau mai putin cunoscute si chiar merita vazute. Am aflat, spre dezamagirea mea, ca bursucul nu este un animalut micut si dragut, din contra este mare si are evil-face. Sunt si oameni, sumar imbracati, adunati din toate colturile lumii. Am aflat ca egiptenii aveau o tehnica anume, prin care faceau capul unui dusman sa ajunga de marimea unui pumn. Si ca exista un soi de pasari.. cam de trei ori mai inalte decat un om normal. Acum, sincera sa fiu, multe din acele exponate ma faceau sa imi pun intrebari cu privire la veridicitatea existentei lor. Dar din moment ce se afla in muzeu, banuiesc ca sunt reale. Una peste alta, a fost frumos si am promis ca vom reveni pentru o vizita mai detaliata, si poate si pentru expozitia de reptile vii. Inca e Decembrie, inca mai este o saptamana pana la Craciun..

Abia asteptam sa vina Vineri, speram sa vad luminile din masina de la Adi. E superb sa privesti Bucurestiul noaptea de undeva de pe bancheta din spate. Din pacate Adi se grabea, trebuia sa fie la 5 in Buzau. Iar orasul, ziua..nu mai are farmec, acel kind of farmec. Iubesc drumul acesta.. de plus minus doua ore. Cred ca sunt singurele momente din saptamana, in care am timp sa ma gandesc la tot felul de prostii. Imi place sa visez. Sunt prostuta, pentru ca unoeri visez interzis si ma furnic din toata fiinta. .

Se apropie Sarbatorile.. Bucurestiul pare mai sarac decat anul trecut..sunt lumini mai putine si parca sunt mai urate. Nu mai sunt sarbatorile asa ca alta data. Printre atatea teste si referate era sa uit de Mos Nicolae, noroc cu colega, care mi-a pus sub perna un Mos de ciocolata. Cand eram mica abia asteptam Craciunul pentru ca primeam cadouri sub bradut. Acum vine doar cu bani si un drum lung prin Plaza, fara emotii, fara surprize. Imi e dor de lucrurile pe care le faceam in aceasta perioada, de urechile de Purcel si de aroma de cimbru. A fost superb ultimul Revelion cu zapada, dar atunci nu trebuia sa imi fac griji daca mai sunt locuri libere la hotel. Am crescut si nimic nu mai pare indeajuns, orasul e prea mic, Busteniul-plictisitor, partiile in Poiana sunt mai bune si mai scumpe. Au trecut doi ani de cand nu am mai ramas in vacanta la tara, bunicii inca mai spera sa raman in aceasta iarna, inca mai sper si eu. Ma oboseste toata aceasta vanzoleala din jurul Sarbatorilor. Nu inteleg de ce atunci cand ar trebui sa te odihnesti dupa un an intreg, alergi in tot felul de locuri aglomerate dupa tot felul de lucruri stupide. Sarbatorile sunt despre dragoste, familie si prieteni, nu despre hypermarketuri inghesuite si carucioare pline. Vreau sa stau ghemuita langa soba, sa mananc biscuiti cu mere si sa joc tintar cu tataie..